Sfantul Ioan de Kronstadt - Cunoasterea Lui Dumnezeu

Din lucrarea "Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine" , ce a fost publicata inca in timpul vietii marelui duhovnic ascet m-am oprit la doua invataminte care sunt un minunat exemplu al intelepciunii practice dobandite de Parintele Ioan in urma unei jumatati de veac de slujire neintrerupta adusa Lui Dumnezeu si semenilor sai .

Despre ganduri

"Impotriveste-te oricarui gand rau, oricarei impatimiri fata de lucrurile stricacioase, oricarui simtamant de vrajmasie fata de altii, si Dumnezeu iti va ajuta, gandurile bune, simtamintele inalte, duhovnicesti, simtamintele de dragoste vor precumpani in tine. Altfel, daca nu te vei impotrivi raului, te vor birui gandurile si simtamintele dimpotriva, inima ta va fi biruita de patimi rele."

Despre rugaciune

"Dumnezeu nu primeste rugaciunea noastra daca ne maniem, daca ne inversunam impotriva cuiva.
Lucrul acesta este stiut din experienta. S-a intamplat o data sa ma supar si dupa aceea sa ma impac. Inainte de a ma fi impacat, rugaciunea mea nu sporea, mergea greu si este limpede ca nu era placuta lui Dumnezeu ; dupa impacare, a inceput sa mearga cu usurinta, cu dulceata si in chip vadit, era placuta lui Dumnezeu. Ea mi-a adus pace si bucurie in Duhul Sfant. Asadar inainte de a ne ruga sa ne impacam neaparat cu cei ce ne-au suparat sau pe care i-am suparat."

Voi incheia cu un alt fragment din aceeasi carte deoarece mi se pare a fi foarte potrivit ca o concluzie la orice invatatura duhovniceasca si are darul de a ne incuraja si de a intari straduinta noastra pe calea cunoasterii si apropierii de Domnul Dumnezeul nostru.

"Cand sunt al lui Dumnezeu imi este bine, iar cand sunt al meu imi e rau. Altfel spus, atunci cand prin credinta, prin ganduri, cuvinte si fapte bune sunt aproape de Dumnezeu , am pace si bucurie in suflet, iar cand prin necredinta sau indoiala, prin ganduri, dorinte si fapte rele ma departez de El, in sarmanul meu suflet se instapanesc necazul si stramtorarea."

Sfintii - Sfatuitorii nostri pe calea Mantuirii

ÎNAINTE-CUVÂNTARE   (la cartea “Din viata si din Duh“ scrisa de Fericitul Arhimandrit Sofronie de la Essex , tradusa de Parintele Rafail Noica pentru editia 2011)

«Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne po­văţuiesc după Dumnezeu», scria Dorothei al Gazei în veacul al Vl-lea. În dorinţa lor de a-şi săvârşi chemarea originară, de a-şi afla calea inimii şi de a urca «scara cea sfântă» ce duce la Dumnezeu, oameni din toate păturile sociale şi-au căutat încă dintru începuturile creştinătăţii «îndrumători» în stare a-i călăuzi pe «calea cea strâmtă» a mântuirii. De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei însuflări, bărbaţi şi femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinţilor pustiei: «Avva, spune-mi un cuvânt». Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinţie este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanţ de aur al predaniei, ea ne aminteşte că trăirea creştină nu este religia unei cărţi, ci descoperirea tainei persoanei.

Strălucit martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebeşte în învăţătura sa două feluri de cuvânt: cuvân­tul ce înştiinţează şi cuvântul ce împărtăşeşte. Cuvântul care informează şi cel care insuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios şi cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărţite, trupul lui Hristos.

Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul «duhovnicesc» este rar. Susţinut de o riguroasă conştiinţă dogmatică, el nu este speculativ. Theologic, în înţelesul cel mai adânc, el nu se naşte din cărţi sau dintr-o cunoaştere teoretică, ci din nevoinţă şi rugăciune, din deşertare şi trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deşerta de patimi şi de propria voinţă spre a ne putea umple de Duhul Sfant, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainiţa inimii, spre a pătrunde în nesfârşita tăcere unde Dumnezeu ne grăieşte şi de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunerecul propriului iad lăuntric, pentru a renaşte luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.

Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăieşte într’înşii, Părinţii duhovniceşti o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit luişi şi a înviat în Hristos poa­te da naştere unui cuvânt care trezeşte la viaţă şi la slobo­zenia în Duh. Singur cel ce s’a cufundat în tăcere, «graiul veacului ce va să fie», după Sfântul Isaac Sirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa sa şi prin cuvântul său.

 Maxime Egger - sursa Razboi intru Cuvant